Îmi amintesc acea zi de parcă ar fi fost ieri։ Sora mea nu a supraviețuit nașterii, lăsând în urmă trei micuți

By On

😵😨Îmi amintesc acea zi de parcă ar fi fost ieri. Sora mea nu a supraviețuit nașterii, lăsând în urmă trei micuți. I-am adoptat, dar după cinci ani am primit o citație în instanță…

Îmi amintesc acea zi de parcă ar fi fost ieri. Sora mea nu a supraviețuit nașterii și a lăsat în urmă trei copii. Iar tatăl lor? Dispărut, ca și cum nu ar fi existat niciodată. Nu-i știam nici numele, nici chipul — doar că nu-i păsa deloc de propriii copii.

I-am adoptat. Nu din milă — din dragoste. Din iubire pentru sora mea. Cinci ani de nopți nedormite, boli, frici și lacrimi. Am devenit totul pentru ei: mamă, tată, familie.

Și apoi, într-o zi, în parcul de joacă, am văzut un bărbat înalt, necunoscut, care se învârtea în jurul copiilor mei. S-a apropiat și… a ridicat unul dintre ei în brațe. Am alergat spre el, cu inima bătându-mi nebunește.

— Hei! Ce faceți? Lăsați copilul meu! — am strigat.

😲😱A plecat, dar câteva zile mai târziu am primit o citație în instanță. Lumea mea s-a prăbușit. Cinci ani i-am protejat pe acei micuți — iar acum trecutul venise să-i revendice.

În fiecare dimineață, după acea zi, mă trezeam cu o neliniște apăsătoare. Verificam dacă totul era în regulă acasă, mă uitam la cei trei micuți și mă gândeam: „Cum aș putea să-i pierd?” Alergau prin casă, râdeau, fără să știe că o amenințare plutea asupra fericirii lor.

Procesul a fost tensionat. Bărbatul a venit cu avocați, dosare și amenințări. Același bărbat din parc. M-a privit drept în ochi și a spus rece:
— Aceștia sunt copiii mei. Mi-ai furat copiii.

Vorbea despre „drepturi biologice” și „dreptate”, iar eu doar le țineam copiilor mâinile, simțind cum în mine creștea hotărârea.

Pe zi ce trecea înțelegeam un singur lucru: era o luptă pentru copilăria lor, pentru dragostea pe care le-o dădusem în toți acești ani.

Și în clipa în care părea că nu mai am putere, judecătorul s-a uitat atent la noi — la mine, la cei trei copii, la ochii lor plini de încredere și iubire… — și a luat o decizie.

Atunci am înțeles că adevărata familie nu înseamnă doar sânge. Sunt cei care rămân, care iubesc, care protejează și nu pleacă. Și, privind la cei trei micuți ai mei, am șoptit încet: „Suntem împreună. Pentru totdeauna.”