— Ei bine, dragul meu? Acum compania aceasta îmi aparține mie.

Ușa biroului se deschise brusc, fără să se audă vreun ciocănit. Thomas stătea în prag, palid, cu ochii plini de furie și neîncredere. În mâna strânsă ținea o hârtie mototolită.

— Ce-i prostia asta? — vocea îi tremura. — Anna tocmai mi-a dat notificarea de concediere! Cu semnătura mea! Și spune că ordinul vine de la noul director!

Elena ridică încet privirea de la hârtiile de pe birou. Nu se sperie. Din contră, un calm straniu o cuprinse. Îl privea ca pe un insect rar, dar deloc periculos.

— Este corect, — răspunse ea egal. — Actele de vânzare a companiei mi-au fost semnate de domnul Schulz acum o săptămână. Iar aseară, cât timp te uitai la fotbal, ai semnat câteva documente, așa cum ți-am cerut. Printre ele era și cererea ta de demisie. Ești mereu neatent, Thomas.

El rămase nemișcat, încercând cu greu să înțeleagă. Da, ea îi pusese în față niște hârtii, ceva despre „acord pentru prelucrarea datelor”. Le semnase în grabă, dorind doar să ajungă la televizor.

— Tu… ai plănuit asta? — șuieră el.

— Eu am apărat ceea ce-mi aparține de drept, — îl corectă ea. — Partea noastră comună din afacere, pe care tu erai gata s-o arunci pe fereastră pentru o aventură. Domnul Schulz știa de șmecheriile tale cu comisioanele și că pregăteai terenul pentru a-i cumpăra partea și a vinde compania concurenței. A preferat să vândă mie. Curat și cinstit.

Thomas făcu un pas înainte, strângând marginea biroului.
— Eu sunt soțul tău! M-am certat cu Clara din cauza ta! Am vrut să începem din nou!

Elena își îngădui un zâmbet ușor, abia vizibil.
— Te-ai certat cu Clara pentru că, aflând de problemele tale financiare după investițiile ratate, ea însăși te-a părăsit. Nu mai minți, Thomas. În biroul acesta nu mai este loc pentru minciuni.

Privirea lui se schimbă treptat: furia dispăru, lăsând loc fricii. Rămăsese singur. Fără job, fără bani, fără femeia care fusese sprijinul lui douăzeci de ani.

— Și ce să fac acum? — întrebă el stins, cu o voce spartă.

Elena se lăsă pe spătarul fotoliului. Nu mai vedea în fața ei nici soț, nici tiran. Doar un om frânt și jalnic. Și atunci simți eliberarea deplină. Răzbunarea nu era dulce, dar aducea ceva mai mare — independență totală.

— Trăiește, Thomas, — răspunse încet. — Așa cum ai trăit mereu, gândindu-te doar la tine. Te-ai considerat stăpânul vieții. Dovedește acum, singur, fără sprijinul nimănui.

Apăsă butonul interfonului.
— Anna, chemați paza. Domnul Weber părăsește clădirea.

În birou intrară doi agenți solizi. Thomas nu se mai împotrivi. Lăsă să i se prindă brațele, umerii îi erau căzuți, privirea goală. Nu mai spuse nimic. Când ușa se închise, în birou rămase doar liniștea, spartă de zumzetul ușor al aerului condiționat.

Elena se apropie de fereastră. Jos, în parcare, îl văzu pe Thomas înaintând încet spre poartă, fără să privească înapoi. Pleca din viața ei. Pentru totdeauna.

Inspiră adânc și se întoarse la birou. Pe chipul ei nu era nici triumf, nici tristețe. Doar hotărâre. Parcurgea drumul de la soția umilită la femeia stăpână pe destinul său, iar acest drum abia începea. De acum avea să conducă firma, să-i insufle o nouă energie, să facă din ea nu un monument al trecutului, ci o rampă spre viitor.

Se așeză la birou, luă dosarul cu proiectul de modernizare lăsat de Schulz și îl deschise. Soarele lumina curtea curată și ordonată a companiei. Compania ei. Și pentru prima dată după mulți ani, Elena simțea că fiecare dimineață va începe de acum înainte doar pentru ea.