Doctorul mi-a dat șase luni”, le-am spus familiei. Au venit imediat, grăbiți să împartă apartamentul, fără să-și dea seama că acesta era doar primul pas în jocul meu.

Lena a citit cu atenție documentul, sprâncenele i s-au ridicat. A pus dosarul deoparte și m-a privit nu cu teamă, ci cu o hotărâre rece și clară, pe care de mult timp o bănuiam la ea, dar pe care abia acum o vedeam cu adevărat.

— Bine, — a spus simplu. — Ce trebuie să facem mai întâi?

Planul meu, născocit în săptămânile în care m-am prefăcut că sunt slăbită, era simplu și crud. Procura pe care i-am dat-o Lenei era doar vârful aisbergului. Toată această perioadă nu mă pregăteam pentru moarte — mă pregăteam pentru război. Război pentru sufletul copiilor mei, pe care păreau că l-au vândut de mult.

Primul pas: Lena s-a întâlnit cu avocatul meu, Marc, un om cu costum impecabil și nervi de oțel. El i-a explicat întreaga situație. Fundația caritabilă pe care o înființasem sub numele de „Institut de Cercetare” nu era doar un paravan. Era mecanismul juridic perfect. Toată proprietatea mea mobilă și imobilă, toate activele, trebuiau transferate în proprietatea fundației. Copiii mei deveneau nu moștenitori, ci… manageri angajați. Viitoarele lor venituri depindeau de deciziile consiliului de administrație, unde Lena avea vot decisiv.

Edward și Sophie, fără să bănuiască nimic, continuau raidurile. Sophie a adus un alt „expert” pentru evaluarea colecției de porțelan. Am lăsat-o să răscolească prin servanta veche, prefăcându-mă că slăbesc cu fiecare zi. Am început chiar să port pături groase și să vorbesc mai încet. Lăcomia lor creștea doar mai mult.

Punctul de cotitură a venit după trei săptămâni. Edward, convins de victorie, a venit cu un ultimatum.

— Mamă, e timpul să semnăm documentele. Nu pot amâna la nesfârșit fuziunea. Am nevoie de garanții.
— Ce fel de garanții, fiule? — am întrebat, înfășurată în pătură.
— Acțiunile tale. Trebuie să fiu sigur că trec la mine. Imediat.

În acel moment, Lena a intrat fără să bată la ușă. După ea, Marc, cu un nou dosar gros de documente.

— Garanțiile vor exista, — a spus Lena cu un ton ferm, pe care nu-l auzisem niciodată de la ea. — Dar nu cele la care te așteptai.

Următoarele două ore au fost un adevărat spectacol de karate juridic. Marc, rece și impasibil, le-a expus esența fundației. Sophie nu înțelegea la început, apoi fața i s-a întins într-o grimasă de furie. Edward tăcea, strângând pumnii; calmul său profesional a crăpat, lăsând să se vadă ură pură, neascunsă.

— Tu… ne distrugi! — a țipat Sophie. — Totul pentru Lena? Aceasta… nimicul fără nimic?!
— Nu, — am răspuns calm. — Nu e pentru Lena. E pentru voi. Ați vrut moștenirea mea? O primiți. Dar o primiți după regulile mele. Veți administra fondul, dar nu veți deține nimic. Veți munci ca fondul să prospere, altfel nu veți primi niciun ban. Ați vrut să fac testamentul? Iată-l.

Am privit cum se prăbușește lumea lor. Viitorul lor calculat, planificat minut cu minut, s-a făcut pulbere. Au văzut nu o bătrână slabă, ci un jucător care a mers mai departe decât toți.

De atunci au trecut trei luni. Prognoza medicului s-a dovedit… inexactă. Mă simt mai bine decât acum un an. Războiul s-a încheiat, a început ocupația. Edward, scrâșnind din dinți, trebuie să aprobe fiecare decizie serioasă de afaceri cu Lena. Sophie, fără acces la capital, încearcă să joace rolul fiicei iubitoare, dar ura ei se vede în fiecare privire. Sunt închiși în cușca aurită a lăcomiei lor.

În seara aceasta, Lena a venit cu rapoartele. S-a schimbat — în ochii ei apărea încredere, postura s-a îndreptat.

— Fondul a cumpărat încă un pachet de acțiuni, — a spus, punând dosarele deoparte. — Edward e furios, dar trebuie să voteze în favoarea.
— E un băiat deștept, — am răspuns. — Înțelege unde e puterea.

Lena m-a privit, iar în ochii ei nu era milă sau teamă, ci respect.

— Mamă, de ce toate acestea? Ai fi putut să-mi lași totul și să-i dezmoștenești.
— Ar fi fost prea milostiv, — am spus. — M-ar fi urât, ar fi contestat totul în instanță și, în final, ar fi pierdut, dar nu ar fi învățat nimic. Iar așa… — am luat o gură de apă — trebuie să mă înfrunte în fiecare zi. Văd că nu am murit, că planurile lor au eșuat. Învață să trăiască într-o nouă realitate, unde lăcomia lor e închisoarea lor. Poate că într-o zi vor înțelege că există lucruri mai importante decât banii. Sau poate nu. Dar atunci va fi alegerea lor.

Lena a zâmbit, un zâmbet cald, viu, care nu se mai arătase de ani în această casă.

— Ți-am adus supa. Preferata ta.
— Mulțumesc, fiică.

Privesc spre ea și înțeleg că jocul meu nu a fost doar despre răzbunare. A fost despre a-i oferi șansa singurei persoane care m-a văzut ca mamă, nu ca portofel. Și în liniștea acestei seri, cu aroma supei de pui, nu simt gustul amar al victoriei, ci ceva mai mult — liniște. Nu am câștigat moștenirea. Mi-am recăpătat familia. Partea ei care merita.