Ioana: „Dorința de a intra în biserică neprihănită m-a împins să nu mă mai uit cu cine mă mărit și când. M-am trezit deodată luată de val și băgată în ceva la care nu prea avusesem timp să mă gândesc”

„Sunt nefericită, dar n-am dreptul să mă lamentez, de vreme ce eu mi-am așternut o asemenea viață înainte: dorința de a intra în biserică neprihănită m-a împins să nu mă mai uit cu cine mă mărit și când! Cât mai repede!

Poate că nu-i o știre de interes public, însă eu am început facultatea virgină. Pentru claritate: nu facultatea era virgină, ci subsemnata.

Chestie de mentalitate, dacă vreți. Voiam să mă căsătoresc virgină. De-abia în timpul facultății am cunoscut amorul, când… m-am măritat. Cică toate la timpul lor, însă la mine expirase termenul.

La urma urmei, ce știam eu despre dragoste la douăzeci de ani? Știam, oare, mai mult decât pe vremea când eram o adolescentă stângace? În liceu, puținele întâlniri pe care le avusesem mi le aranjase fratele meu (cu unul dintre prietenii lui) sau maică-mea (cu fiul unei prietene de-a ei).

N-am avut prieten în adevăratul sens al cuvântului până în anul doi de facultate. Acest prieten – ridicat la rangul platonic de logodnic – era Traian Diaconu, tânăr asistent universitar. Irezistibil, în opinia mea.

Și cu Traian totul a mers atât de repede… Până să-mi dau seama, el se urcase în mașina lui rablagită, la un sfârșit de săptămână, și se dusese să-mi ceară mâna de la tatăl meu, ceea ce, sinceră să fiu, nu mi s-a părut demodat, ci romantic. Eram foarte emoționată. Tata i-a spus lui Traian că eu trebuia să hotărăsc. Mama era îngrijorată deoarece i se părea că eram prea tânără, că nu aveam experiență, cu toate că și mama se măritase de tânără.

Deci, numai eu trebuia să hotărăsc și chiar am hotărât, dar se pare că m-am trezit deodată luată de val și băgată în ceva la care nu prea avusesem timp să mă gândesc. Am tipărit invitațiile, am aranjat cu firma care trebuia să se ocupe de masă la nuntă și ni s-a fixat la oficiul stării civile ziua în care trebuia să ne cununăm.

Traian se grăbea. Bineînțeles că se grăbea… Ne ținuserăm în brațe și ne sărutaserăm de multe ori, și el zicea că o să-și piardă mințile dacă n-o să fiu a lui. Eu încercam să-i explic de ce voiam să aștepte.

Nici măcar nu era ceva ce ținea de religie. „O femeie virtuoasă trebuie să se păstreze pentru căsătorie”, spuneam eu, căci așa învățasem de la mama, dar asta era și convingerea mea.
Zău, nu era ceva care ținea de religie, deși știam că era ceva spiritual. Trup și suflet. Carne și spirit. Un bărbat și o femeie, uniți pentru veșnicie. Ființe-pereche.

Am încă proaspătă în minte noaptea nunții. Eu și Traian eram amândoi storși de oboseală. După câteva sărutări, el s-a dovedit brutal și totul s-a terminat foarte repede. După asta, s-a întors pe o parte și a adormit. Asta era? Pentru asta mă păstrasem eu?

Lucrurile – în materie de amor – au continuat așa. După câțiva ani de căsătorie, am încercat să-i spun cu blândețe soțului meu că nu sunt satisfăcută, dar n-am folosit cuvântul acesta. I-aș fi distrus egoul. Oricum, el s-a simțit insultat, de parcă faptul că arăta bine ar fi fost de ajuns ca să mă aducă la extaz.

Nu numai problema aceasta de ordin intim îmi târa viața către derizoriu, ci și comportamentul soțului meu (comportamentul în ansamblu), care se schimba gradual, în sens unic, în sens rău, căci Traian a început să mă trateze ca pe o servitoare.

Măcar dacă mă lăsa să fiu servitoare în altă parte decât acasă, dar nu, dumnealui voia să fiu casnică, supusă, măruntă și să trăim amândoi din leafa lui modestă din care o parte lua destinații sordide. De vreo doi ani, poate mai mult, el a devenit agresiv. Îmi vorbește mizerabil și mă pălmuiește fără motiv. De fapt, nici măcar „motivele” n-ar îndreptăți așa ceva oribil. Astfel de violențe sunt de neîngăduit. O proastă sunt că îndur umilințele! Nu mai am lângă mine un soț, nici măcar o ființă umană.

De când s-a apucat și de băutură, „dom’ profesor” este la fel ca un animal (brută nesimțitoare, nici nu prea se mai spală); mă mir cum de-l mai țin ăia la universitate. După ce Traian a devenit un bețiv, accesele lui de furie și de mitocănie s-au transformat în scandaluri prelungite, spre oripilarea vecinilor. Existență horror.

Nu cred în soartă -sau cel puțin nu cred în accepțiunea de predestinare ce i se dă „sorții”. Cred că soarta și-o face omul. Dacă l-aș fi cunoscut mai bine pe Traian înainte de căsătorie și dacă aș fi cunoscut înainte și alți bărbați (cu care să pot face comparație), n-ar mai fi fost niciuna, vreau să spun nu cu el. Am fost o fraieră lipsită de experiență, dar m-am și pripit. Am dat năvală la măritiș de parcă mariajul ar fi premiul Oscar al femeilor.

Prietenele mele (puține la număr), cărora le-am mai „scăpat” câte ceva despre viața mea de coșmar, mă tot întreabă de ce nu divorțez. E întrebarea pe care mi-am pus-o și eu, dar, în ultimele zile, mi-am dat seama că nu vreau să mai existe un răspuns. Sunt prea nefericită cu acest individ, așadar, a venit vremea să divorțez, a venit vremea care trebuia să vină mai demult. Ia spuneți-mi: tu ce ești dacă ești nevasta unui bou?

Tata mi-a zis încă din urmă cu doi ani să-l las dracului, dar mie mi-a fost rușine să divorțez. Acum… chiar că nu-mi mai pasă de ce vor spune rudele și cunoscuții, pentru că dreptatea este de partea mea – și suferința e tot de partea mea. S-a umplut paharul.

A greși este omenește, dar a persista în greșeală e nebunie curată. Nu mai vreau, nu mai pot, am ajuns la limită. Vă mulțumesc pentru răbdarea de care ați dat dovadă citind până la capăt lamentațiile unei femei nefericite. Poate va răsări vreodată soarele și pe strada mea. Sunt nerăbdătoare nu numai să scap de Traian, ci și să profesez.

Am o licență de inginer care deocamdată nu-mi folosește la nimic, deoarece nemernicul ar prefera să mă omoare decât să mă lase să-mi iau serviciu. Dacă se adâncește în alcoolism (și asta face), o să-i dea și lui Dumnezeu, mai devreme sau mai târziu, ceea ce merită, după toate mizeriile pe care mi le-a făcut.”